duminică, 25 martie 2012

Rândurile fericirii

Sunt doar un copilaș.
Îmi place mult să mi se spună povești.
Însă rămân întotdeauna puțin nedumerit când acestea se încheie: “Și au trăit fericiți…”
De unde s-o știu, din moment ce nu se mai spune nimic, nu se mai povestește nimic?
Toți prinții și prințesele acestea nu mai au niciodată nici o supărare?
Nu sunt niciodată nefericiți?
Și de ce se sfârșește povestea aici? Fericirea n-are nimic interesant?
Nu mai e nimic de spus când ești fericit?
De ce tot acest mister în jurul fericirii?

Am zece ani.
Acord din ce în ce mai puțină atenție istorisirilor adulților, dar îi urmăresc.
Din ce în ce mai mult. Ciulesc urechea atunci când vorbesc – rareori – despre fericire.
La fel ca toții copiii care cresc,
descopăr că există nefericire și că viața nu se desfășoară chiar ca-n poveștile cu zâne.
Oare e atât de greu să fii fericit?

Am douăzeci de ani.
Sunt un student mai degrabă fericit.
Între un curs la universitate și repetiții, îmi face plăcere să stau de vorbă cu prietenii și să punem lumea la cale.
N-am scăpat de obsesia mea, dar am descoperit un paradox:
Fericirea este un subiect care deranjază.
Poate fi un subiect agasant (“fericirea-i o prostie”),
poate stârni critici (“fericirea te face slab și egosit”),
ostilitate (“fericirea este o dictatură”),
ba chiar dispreț (“nefericirea e mai interesantă decât fericirea”).
De unde toată iritarea acesta când vine vorba despre fericire?

Astăzi…
Încă nu am rezolvat ecuația fericirii. Sau nu complet.
Am făcut totuși progrese…
Ascultându-i și observându-i pe cei care sunt înzestrați pentru a fi fericiți, pentru a construi fericirea.
Însoțindu-i și ajutându-i pe ceilalți să le semene.
Între timp citesc Voltaire. Care spune:
“ Am hotărât să fiu fericit pentru că face bine la sănătate”.
Îmi place fericirea și ideea de fericire.

Dar dumneavoastră?

Cum stați cu fericirea?