În urma unei experiențe recente, mi-am adus aminte
că am un amărât de blog
pe care n-am mai postat de multă vreme.
Așa că, întorcându-mă spre casă cu trenul, am
început să butonez puțin.
Mă gândeam la tânjirea atât de obsesivă a
fiecăruia dintre noi după importanță.
Știu că mai devreme sau mai târziu trecem mulți pe
aici.
O parte dintre noi ne-am vindecat, alții încă mai sunt
bolnavi...
Vorbind despre imaginea de sine sau despre importanța
pe care ne-o dăm singuri,
cred că ar fi aici o listă lungă de lucruri pe
care să le blamăm.
Începând de la cele mai evidente și până la cele mai
banale.
De
la oamenii care sunt înnebuniți după microfon, și care, băi !,
nu
ar face nimic dacă nu sunt văzuți,
la
cei care se supără pe tine dacă dai atenție altora din jurul tău,
instant,
ca supa la plic J, atribuindu-le titlul onorific de
“papagli”.
Și mă uimesc uneori, de unde atâta importanță pe
capul unora?
Ce vă dă impresia că sunteți buricul pământului?!
Ce realizări aveți în viață de vă considerați de
neegalat sau de neînlocuit?!
Și când scriu toate astea mă uit la cei cam de
aceeași vârstă cu mine sau chiar mai mici,
de 15, 16 ani. Fără să mă mai gândesc însă la cât
de grav ar fi să ajungi la 30 de ani și să fii la fel... Asta e trist!!!
Hai, mă, să punem mâna și să terminăm cel puțin o facultate,
să avem un job ok, să învățăm să fim oameni,
și abia
după ce am realizat măcar puțin din toate astea,
să vedem
dacă cei din jurul nostru stau lipiți tare de noi.
Nu suntem de neînlocuit. Nu suntem indispensabili,
așa cum ne place să credem uneori.
Va veni un timp când ne vom lovi cu capul de pragul
de sus
și abia atunci vom vedea că nu totul se învârte în
jurul nostru.
Trezirea !
Mă opresc pentru moment, dar ne mai auzim.
Până atunci baftă`n sesiune și ce mai aveți voi.
Hai, “ to the be the best “ !
