Cerul plânge.

Este seară, adierea palidă a lumânărilor tremură când Amy împreună cu fiica ei Rut intră în cameră.
În timp ce mama pregătea patul, Rut se repezi la geam pentru a admira jocul fulgerelor ce anunţau o seară ploioasă de vară.
- Mami, de ce plânge cerul?
- Plânge… pentru că este trist.
- Şi de ce ar fi cerul trist?
- Pentru că stând acolo sus, vede lumea, răutatea ei şi se întristează.
- Lumea, dar mami, cum este lumea rea, de ce?
- Draga mea, îi spuse Amy luând’o în braţe şi privind pe fereastra deschisă, lumea a pus o barieră între ea şi cer, ce acum îi impiedică pe oameni să mai privească spre el. Acesta duce dorul privirilor şi vorbelor lumii, deseori incearcă să îi surprindă cu norişori,albastru oceanic, stele, doar sperând că lumea îşi va aduce aminte de el.
Dar se pare că, adâncită în grijile ei, uită de Singurul prieten, aplecându’şi privirile’n pământ.
- Uf, dar eu nu vreau ca cerul să fie trist. Uite, promit că în fiecare dimineaţă când mă trezesc, voi privi Cerul, Îi voi zâmbi şi mulţumi că este acolo pentru mine.
- Foarte bine îngerul meu! Şi nu uita, fericirea, nu se caută pe jos, ea vine de Sus!
Şi încheind astfel, Rut spuse rugăciunea de seară împreună cu mama ei şi adormi, aşteptând cu nerăbdare o nouă zi.

Mână de ajutor.

Bate un vânt.
Pare a fi unul al schimbării.
Dar ce să se mai schimbe’n mine?
Sunt deja pe cărări străine.

Am rătăcit prea mult prin locuri sumbre.
Am ajuns în groapa adâncă.
Atât de adâncă, încât nici lumina de ieşire
Nu o mai zăresc.

Te’am lăsat Doamne să mergi în urma mea.
Astfel mi’am făcut propria cale ce a dus spre acea pierzare.

De ce a trebuit să cad atât de jos?
Înainte să pic erai acolo!
În spatele meu, mă strigai.
Dar urechile’mi erau acoperite de ‘Mine’.
Acum, aici e prea întuneric.
Nu mă văd nici măcar pe mine.

Dar! Acum am învăţat Doamne,
Mâinile Tale sunt întinse mereu.
Acum e rândul meu:
Îmi ridic mâinile spre Tine,
Te chem, Te laud - Te iubesc Prietenul meu.