ultima scrisoare.

sfârşitul a venit fara de veste.
eşti fericita? Vad ca porţi inel.
am inteles, voi trage dunga peste
nădejdea inutila. Fa la fel.

nu, nici un cuvânt, nu-mi spune ca-i o forma.
cunosc însemnătatea ei deplin.
ştiu, voi aveţi in viata alta norma.
eu insa-n fata normei nu mă`nchin.

nu te mai cant in versuri niciodată,

mai mult in drumul tău nu am sa ies.

nu-ti fac reproşuri, nu eşti vinovata

si n-am sa spun ca nu m`ai inteles.

a fost desigur, numai o greşeala.

putea sa fie mult - nimic n`a fost.

in veşnicia mea de plictiseala

tot nu`mi închipui ca puneai vreun rost.

si totuşi, totuşi, câteva atingeri

au fost de-ajuns sa`mi deie ameţeli.

vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

lumina`n noaptea mea de îndoieli.

când degete de Midas am pus,magic,

pe frageda fiinţa`a ta de lut,

simţeam in mine murmurul pelagic,

al sfintelor creaţii de-nceput.

vedeam cum peste vremuri se înalta

statuia ta de aur greu, masiv,

cum serioase veacuri se descalţă

si`ngenunchiate rânduri, submisiv,

la soclul tău dumnezeiesc aşteaptă

sa le întinzi cu zâmbet liniştit

spre sărutare adorata dreapta

'nainte de-a se şterge`n infinit.

o,de`am fi stat alături doar o ora,

ai fi rămas in auriul vis

ca o eterna, roza, aurora

de neînţeles, de nedescris.

ireversibil s-a încheiat povestea

si nici nu ştiu de ai sa mai citeşti

din întâmplare rândurile-acestea

in care as vrea sa fii ce nu mai eşti.

n-am sa strivesc eu visul sub picioare,

n-am sa pătez cu vorbe ce mi`i drag.

as fi putut sa spun:"Eşti ca oricare",

dar nu vreau in noroaie sa mă bag.

de-ar fi mocirla-n jurul tău cat hăul,

tu vei ramane nufărul de nea

ce-l oglideste beat de pofte tăul

ce-l tine, candid, amintirea mea.

vei fi acolo pururi neîntinata,
te voi iubi mereu, fara cuvânt,
si lumea n-o sa ştie niciodată
de ce nu pot mai mult femei sa cant.

acolo, sub lumina de mister,

scăldata`n apa visurilor, lina,

vei sta, iubita, ca-ntr-un colt de cer

o stea de seara blânda si senina.

iar când viata va fi rea cu tine,

când or sa te împroaşte cu noroi

tu fugi in lumea visului la mine,

vom fi acolo, singuri, amândoi.

cu lacrimi voi spăla eu orice pata,

cu versuri nemaiscrise te mângâi.

in dulcea lor cadenţa legănata

te vei simţi ca-n visul tău dintâi.

iar de va fi, cum simt mereu de`o vreme,

sa plec de-aicea, de la voi, curând,

când glasul tău vreodată-o sa mă cheme,

voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi sa nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare,

M-as zbate-ngrozitor in ţarana rece,

Plângând in noaptea mare, tot mai mare