Staţia.

Viata, este ca un autobuz. Oameni vin, si pleacă .
Niciodată nu vei ştii cine si la ce staţie coboară.

Ai văzut vreodată un om singur? Părăsit?
Este atât de trist, atât de apăsat, murdar.
Dar tu? Ştii ce înseamnă sa fii singur?
Atunci când vrei un răspuns, dar pânăce si cerul e mut…
Când eşti un simplu fir de nisip,
Îmbrâncit de vânt ici-acolo,
Rătăcind din nou intr`o viaţă ce nu`i a ta.
Scrie intradevăr numele tău, aruncat undeva pe ea,
dar tu... nicăieri.

Te mai găseşti uneori, prizonier intr`o lume clădită pe frică si îndoieli, ducând zeci de bătălii.
N’ai aflat că cea mai buna victorie,
Este atunci când vei câştiga in lupta cu tine.

Of, oare cât de jos e nevoie să ajungi
Ca să’ti dai seama cât eşti de auto-distructiv?
Când ar trebui sa ştii,
Că in fiecare clipă decizi cine şi ce eşti.

Poate dacă ai învăţa azi,
Să trăieşti fără să aştepţi,
Să faci numai ce iubeşti
Şi nimic altceva.
Să nu mai trăieşti prizonier in propria lume.

Nu vreau de la tine decât să fii fericit !
Ah, şi nu… nu’mi spune Adio,
Doar.. Pe curând.