Măreţia omului.

Ce himeră mai este şi acest om?
Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!
Judecător al tuturor lucrurilor; depozitar al adevărului.
Îngrămădire de incertitudine şi de eroare;
Mărire şi lepădătură a universului.
Dacă se laudă, eu îl cobor;
De se coboară, îl laud şi`l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles.

Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit.
Un copac nu se ştie nenorocit.
Este adevărat că să te vezi nenorocit,
Înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare daca ştii că eşti nenorocit.
Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa.
Sunt nişte nenorociri de mare senior,
De rege deposedat…

Omul nu este decât o trestie,
Cea mai slabă din natură;
Dar este o trestie cugetătoare.
Nu trebuie ca întreg univers să se înarmeze spre a`l strivi.
Un abur, o picătură de apă e destul ca să`l ucidă.
Însă în cazul în care universul l`ar strivi,
Omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce`l ucide.
Pentru ca el ştie că moare;
Iar avantajul pe care universul îl are asupra lui,
Acest univers… nu`l cunoaşte…